Pale lager from Austria, Brau Union, ABV 5,4%. Clear golden look. Medium carbonation, small head, vanishing fast, almost no lacing. Nose: malt with hints of hops and some herbal aroma. Medium body, bittery, well balanced, creamy texture, malty with some notes of fresh grass (especially at finish). Not bad from a lager!
Austriecii cam ştiu ce şi cum… în general băieţi buni, uneori manieraţi, destul de înfumuraţi (oarecum normal, la ce istorie au avut), artişti, gurmanzi, prea-lesne-truditori-de-lichide şi în general oameni tihniţi: deh, la umbra Germaniei, te mai poţi odihni din când în când… Cu ceva timp în urmă m-am delectat la faţa locului cu câteva sortimente iar într-un mic local frecventat de studenţi (într-un fel de Regie a lor…) îmi cad ochii pe o mare reclamă la Edelweiss. Evident că îmi comand aşa ceva, nu puteam pleca fără să fiu în cunoştinţă de cauză… doamna care servea la mese clipeşte părtaş şi aprobator spunându-mi că e o bună alegere pentru o ultimă înghiţitură de Austrie. Îmi aduce un pahar înalt şi alambicat, cu munţi embosaţi în sticlă şi cu emblema originală a acestei interesante beri de grâu. Singura chestie de care m-am temut a fost că aflându-mă pe picior de plecare, o bere nefiltrată să nu aibă cumva vreun efect digestiv secundar. Şi cum nu s-a întâmplat, pot să pun Edelweiss Hefetrüb în categoria berii fără riscuri. Am întâlnit-o şi pe la noi, la preţuri umflate cu pompa, păstrându-şi însă neschimbată savoarea. Are o prezentare simplă în sticlă fumurie embosată cu nişte munţi, un fel de lait-motiv al emblemei producătorului. Are o etichetă sobră montată în partea de jos a sticlei (aşa cum pun francezii unor vinuri unice care nu au nevoie de laude).
Producător: Hofbräu Kaltenhausen, Austria
Tip: Weissbier
Ingrediente: apă, malţ de orz, malţ de grâu (personal, ştiam că grâul e nemalţificabil, dar în sfârşit…), hamei, drojdie
ABV: 5,5%; Ep (Stamm.): 12,3 gr. P
Culoare: galben-pai tulbure, opalescent. Carbonaţie medie, spumă fină şi persistentă.
Parfum: sensibil de malţ şi o aromă acrişoară de grâu. Aromele sunt fine şi dau un amestec firesc;
Gust: corp structurat şi bine articulat, predominând malţul şi cerealele având în plus acea savoare a drojdiei, comună la tipul Weitzen/Weissbier. Finish sec, mai degrabă acrişor, fără pregnanţă a senzaţiei amare. La finish se pot distinge vagi nuanţe lemnoase.
Gosser a pătruns la noi aproape neobservată. O perioadă a avut la TV o serie de reclame cam abstracte de unde reţineai “Gut, Besser, Goser” şi cam atât. Eu unul cred că nu e berea aia supremă din Austria. Acolo nu e o raritate ci o găseşti cam prin toate fast food-urile gata să acompanieze mâncarea lor grea şi plină de carbohidraţi. La noi s-a stabilizat la nivelul 33cl sau la penibilul PET de litru. Curios, eu dacă voiam să o văd la litru o puneam în sticlă şi ar fi avut valabilitatea mai mare… dar te joci cu strategiile de marketing şi de vânzări mari cu orice preţ? Nu! Aşadar, calitatea Gosser a rămas la austrieci iar la noi se îmbuteliază ceva într-un PET pe care scrie Gosser. Pe vremuri făceam comparaţie între ceva neaoş şi un Gosser obişnuit. Avantaj pentru cel din urmă. Alt gust, alt miros, altă textură faţă de fiertura noastră chimico-hameio-drojdioasă care emana, stătută, un iz de vomă. Deh, dacă vin se poate face şi din paie, atunci de ce nu s-ar putea sintetiza şi berea pe cale chimică?
La origine (Austria), Gosser e un lager obişnuit, mediu. O bere blondă, clară, într-un ambalaj sobru, de fapt o sticlă lunguiaţă cu o emblemă embosată. Carbonaţie medie, parfum acrişor combinat cu un iz slab de malţ. Textura e solidă, corpolentă şi savuroasă, distingându-se corespunzător malţul. Finish-ul e amărui cu nuanţe lemnoase, aici simţindu-se bine hameiul. La noi, lichidul arată la fel însă parfumul e estompat iar gustul pierde din savoare deoarece îmi pare o bere bună în care s-a pus prea multă apă, adică o bere îndoită, cu un finish amărui, absolut gratuit. Conţinutul din PET, dacă nu e servit în condiţii tehnice (adică rece şi integral după deschidere) ia un gust deplorabil, metalic şi amar.
Chiar dacă vine din Austria, un loc unde de tot inovează şi se tot răscoleşte în materie de bere, Schwechater rămâne o bere zonală sau locală, tipică pentru Viena şi mai ales pentru zona Schwechat (cam pe unde e aeroportul). Are o istorie veche şi frumoasă şi ca toată berea austriacă, se leagă de Anton Dreher. Calitativ, nu sare deloc peste alte helles austriece, chiar cred că Ottakringer o depăşeşte lejer la toate capitolele (parfum, gust, finish). Cam aşa ceva stau şi savurez la umbra unei sălcii şi cu picioarele în apa mare a Inn-ului, holbându-mă înspre Germania… vin trei poliţai agale (doi ei şi o ea), discută ceva cu nişte pescari mai la vale, mă gratulează cu „naja, Prost!”, le răspund tot cu „prost”, că pe la ei aşa e… şi fiecare-şi vede de treabă. Berea în sine are ceva care te dezarmează. O să râdeţi dar pe lângă malţ şi hamei mai conţine şi un stabilizator, adică aspirină… am zis că e OK din moment ce pe vale trăgea un curent ca pe Ceahlău… E o bere blondă, comună, de fermentaţie joasă; carbonaţie medie şi spumă abundentă care s-a risipit repede. Parfum slab de malţ cu hamei aproape insesizabil. Mi-a făcut impresia de ceva îndoit, de ceva peste care s-a turnat apă ca să fie mai mult, o chestie destul de plictisitoare. Gustul e amărui constant, fără nicio asociere, deci un amărui gratuit. Finish amărui-acrişor (probabil de la aspirină…) cu o nuanţă slabă de hamei fiert.
Pils-ul depozitului privat al berăriei Hirt pare să fie un fel de recomandare de excelenţă pentru fabricantul austriac, fiind şi principala sa marcă. În oraş e scumpă (cam 3 euro) semn că austriacul ţine la tradiţie. Prezentarea mi-a plăcut. Are un ambalaj obişnuit cu o etichetă stil pergament vechi, cu titlul scris în litere gotice, deci ceva sobru. Fabricantul o laudă insistând pe faptul că este maturată într-un timp lung, nu este pasteurizată şi că nu conţine conservanţi. Are o culoare clară, aurie, carbonaţia este medie şi oferă o spumă generoasă, fină care se păstrează la meniscul lichidului. Parfumul este interesant: un echilibru reuşit de malţ şi hamei care oferă o savoare care pe mine m-a surprins plăcut. Gustul este dens (Stamm 12,3 grade la 5,2 ABV), făcând-o o bere solidă însă nu deranjant de tare, cu un parfum fin ierbos sau lemnos. Finish-ul e plăcut, amărui lemnos. La o a doua degustare mi-a făcut aceeaşi impresie. Am acompaniat-o cu un bernerwurst… total austriac!
Într-un un mic restaurant din Viena îi cer unui domn în vârstă care servea la mese să-mi recomande o bere nici prea-prea, nici foarte-foarte. Deşi habar n-avea de engleză, mi-a plăcut de el că s-a descurcat, ba chiar a încercat să caracterizeze o bere sau alta… fiecare s-a achitat în felul lui: eu să prind vreun cuvânt german iar el să traducă imaginativ ce-i spuneam în engleză. M-am oprit la Wieselburger Gold. Un ambalaj auster: sticlă închisă la culoare, etichetă albastră cu numele mărcii alb, scris în diagonală. O bere blondă obişnuită ca aspect, aurie cu reflexe cuprate. Carbonaţie medie, spumă abundentă (pe care am pus-o pe seama paharului uscat). Parfumul e obişnuit, predominând malţul. Şi la gust, Wieselburger Gold nu a depăşit media… austriacă; deşi dens (Stamm 12,1 grad la 5,2% ABV) şi savuros cu o textură solidă, îi mai lipsea ceva de nedefinit care l-ar fi săltat simţitor. Probabil am simţit nevoia de o aromă ierboasă sau lemnoasă, nu ştiu ce să zic. La înghiţire, la finish echilibrul între malţ şi hamei s-a păstrat, fiind definit o bere obişnuită, cotidiană însă totuşi solidă şi savuroasă.
