R.I.P. Silva Original Pils sau Où sont les bières d’antan?

Când m-am apucat să scriu aici nu credeam că cel puţin unele părţi din scripte vor ajunge istorie… Că există o vocaţie a capitalismului de a progresa, nu mai e un secret pentru nimeni şi mai ales pentru noi în ultimul timp deci evoluţia e esenţială, dar oare cu orice preţ? De ceva timp am observat că una din puţinele beri constante şi cu personalitate de pe la noi şi mă refer la Silva Original Pils a început să fie îmbuteliată în pateticul volum de 2 litri PET. Şi asta nu e suficient: în lichidul depus chiar şi în sticlă au avut loc revoluţii importante, adică mălaiul a intervenit dintr-un foc în reţeta de fabricaţie clasând produsul final undeva pe la calitatea îndoielnică a unor lichide anoste produse de concurenţă. E un moment în care mă gândesc să întreb managementul Heineken România (proprietarul mărcii) care a fost ideea schimbării reţetei (sper că nu decesul berarului-şef…), de ce ni se spune că Silva păstrează tradiţia (care tradiţie, cea dinainte de martie 2012 sau cea de după…) sau dacă există şarje contafăcute. Mai mult, eticheta a fost schimbată prin ceva suspect cu un font dizgraţios şi o lipitură precară, chiar şi emblema cu acel R de la Reghin a fost schimbată. Unde mai e tradiţia domnilor?

Ca textură, Silva Original Pils a trecut de la un corp amărui, astringent şi destul de concentrat la o formă acrişor dulceagă, slabă ca intensitate cu un finish acid şi mălăieţ.

Prin urmare, sfătuiesc cititorii postului despre Silva Original Pils să îl considere ca făcând parte din istoria recentă şi să nu conteze pe respectivele impresii de acum încolo, ele referindu-se la momentul în care tradiţia era tradiţie…

Silva Original Pils a intrat deja în galeria sordidă a berilor fără căpătâi şi fără şanse de reuşită în viitor.

Scurtă prelegere despre pahare

De cele mai multe ori paharele trec pe un plan secund în cazul unei degustări. Oare de ce? Toate pub-urile dispun de un arsenal întreg de pahare, proiectate şi puse la dispoziţie de producători special pentru consum. Consumarea berii direct din sticlă s-a extins, probabil datorită neîncrederii clienţilor în igienizarea corespunzătoare a recipientelor de către cei care ar trebui să se ocupe cu acest lucru. Un pahar frumos pentru bere e ca rama unui tablou… în principiu, el rupe conţinutul (lichidul) de mediul în care a fost îmbuteliat şi poate oferi consumatorului informaţii în plus despre ceea ce urmează să consume. Ce frumos arată un stout turnat în pahar… evident că nu l-am mai percepe la fel dacă am sorbi lichidul direct din sticlă (după cum am mai văzt în unele locuri). De asta mă gândesc că o degustare bună începe cu un pahar curat. De obicei resturile acrite rămase în paharul de bere dau peste cap orice încercare de bună credinţă de a savura şi aprecia eforturile unor berari. Dincolo de estetica şi forma lor în sine, paharele au rolul de a evidenţia calităţile vizuale ale unei beri (culoare, carbonaţie, intensitatea şi forma spumei) după cum permit şi disiparea aromelor în lichid şi captarea lor la suprafaţa băuturii pentru a fi mai uşor apreciate.

Paharul fără picior (tumbler). Este mai degrabă o categorie decât un pahar în sine pentru că din ea poate face parte (deşi nu se prea uzitează) orice alt pahar fără picior (pinta sau paharul de pilsener fără picior). Are o mare varietate de forme, producătorii preferând să ofere un design specific pentru fiecare bere pe care o prezintă. De obicei forma este de  trunchi de con cu deschiderea mai largă în sus sau dimpotrivă – cilindric, având diverse striaţii pe pereţi. Forma permite carbonaţiei să uniformizeze difuzarea aromelor în lichid. E un pahar nepretenţios şi (cred eu) universal, fiind folosit pentru volume de 0,25cl, 0,33cl sau 0,50cl având şi un spaţiu rezervat gulerului de spumă. Tocmai universalitatea lui îl face des folosit în servirea atât a berii tip ale cât şi a lager-ului. Sursa foto: aici

Paharul pentru pilsener. În principiu nici aici nu există un singur tip de pahar ci ele diferă de la producător la producător, scopul fiind de fapt să capteze atenţia faţă de lichid şi să-i pună în evidenţă culoarea, carbonaţia şi gulerul de spumă. Cele mai des întâlnite par să fie cele cu picior scurt (1 inch şi max. 3cm) în volume de 0,25cl sau 0,33cl, conice spre baza piciorului şi apoi cilindrice până la vârf sau cu marginea nesemnificativ mai strâmtă decât partea mediană a paharului. Forma largă permite carbonaţiei să uniformizeze difuzarea aromelor în lichid şi să reţină spuma pe o perioadă mai mare, oferind privirii un pilsener sau un lager savuros.

Paharul pentru Weizenbier. Deşi forma diferă de la producător la producător, paharele de weizen pornesc de la câteva idei care le fac practice atât la servire cât şi la prezentarea produsului. În general au un picior subţire care face parte din corpul paharului (ideal pentru a reţine drojdiile din weizen sau weißbier pe o suprafaţă cât mai mică pe fundul paharului) un corp plin ca volum, cu o curbură mai mare a profilului (care permite analizarea lichidului din interior şi expunerea carbonaţiei) şi o margine superioară semnificativ mai strâmtă decât corpul (pentru a reţine atât spuma cât şi aromele intense pe care weizenbier-ul sau weißbier-ul le conţine). Se pare că un astfel de pahar e mai degrabă o instituţie care nu lasă să se piardă nimic din calitatea (cel puţin prezumată a lichidului). Include volume mai mari decât paharul pentru pilsener (0,33cl, 0,40cl sau 0,50cl). Sursa foto: aici

Paharul Trappist (cupa / goblet). Probabil că stilul paharului trappist s-a schimbat foarte puţin în timp şi a devenit asociat cu cele mai selecte beri belgiene. Are o prezentare simplă în formă de bol, susţinut de un picior înalt. Paharul favorizează prezentarea berii mânăstireşti reţinând gulerul de spumă şi disipând carbonaţia la întreaga suprafaţă a lichidului permiţând astfel aromelor să fie bine sesizate. Are volume mici, în genere 0,25cl şi un spaţiu complementar pentru spumă. Folosit în servirea berii belgiene de tip ale, a bock-urilor germane şi pomeraniene şi a altor sortimente tari şi aromate. Sursa foto: aici

Paharul Tulip. Are o prezentare simplă şi practică, fiind şi el asociat cu berea belgiană. Forma lui puternic curbată permite în acelaşi timp reţinerea gulerului de spumă dar şi a aromelor pe care lichidul le emană, designul recomandând acest pahar sortimentelor belgiene aromate, barleywine sau malt liquor. În mod obişnuit include volume mici de 0,33cl sau 0,25cl.  Sursa foto: aici

Snifter. Foarte asemănător cu paharul obişnuit de cognac, snifter-ul permite uşor (pe baza aceluiaşi mecanism de prindere şi agitare ca şi la degustarea cognac-ului) reţinerea aromelor unor beri mai tari cum ar fi cele belgiene, IPA sau barleywine.

Paharul tulip de 1 pintă. De fapt, pinta semnifică unitatea de măsură a lichidului conţinut de paharul respectiv (1 pintă=20 uncii imperiale fluid=19,21 uncii americane fluid, adică 568,26ml). Are probabil cea mai conservatoare prezentare, deopotrivă impunătoare dar şi practică. Tipic, are un profil sinuos, îngust la fundul paharului, plin şi curbat de la treime în sus, marginea superioară fiind mai îngustă. Este forma folosită în Anglia şi Irlanda pentru servirea ale-urilor (engleze şi irlandeze), a stout-ului, a berii porter. Cea mai des întâlnită este forma de imperial pint (pe care o folosiţi de fiecare dată când degustaţi Guinness).

Halba (jug / mug / stein). Faima halbei (ca formă şi recipient) a fost răspândită în special de germani, istoric vorbind, ea reprezentând principalul recipient destinat consumului de bere. Fabricată din lemn la începuturi şi dotată cu mâner (pentru a împiedica încălzirea lichidului de la mână) şi capac (pentru a nu expune lichidul din interior atacului muştelor), halba s-a păstrat până azi în preferinţele consumatorilor, trecând prin diverse faze de construcţie, de la lemn, la lut, metal, porţelan, sticlă şi plastic şi de la forme artistice desăvârşite sau hazlii la cele mai simple şi austere. Este folosită în special pentru degustarea berii de fermentaţie joasă (pils sau lager) şi are volume fixe de 0.33cl, 0,50cl şi 1l. Sursa foto: aici

Growler. Recipient de diverse volume dotat cu dop swing-top sau cu filet, destinat transportului berii pentru acasă (pentru cazul unor beri artizanale unice, care nu se îmbuteliază ci se servesc direct la pub-ul local). Deşi astăzi se întâlneşte mai rar (încă mai este oferit de berăriile respectabile din Occident), înainte de îmbutelierea berii era o prezenţă indispensabilă în arsenalul oricărei berării. Sursa foto: aici

Tradiţie, producţie, independenţă

a) Tradiţie şi producţie. Despre bere se pune totdeauna problema tradiţiei. Fiecare producător se întrece în a găsi ceva tradiţional în ceea ce produce. Prin urmare, berea de abaţie provine de undeva din îndepărtatul Ev Mediu, pils-ul are o puternică rădăcină cehă şi vine de undeva dintr-o perioadă post-Reformă, peste tot tradiţie şi iar tradiţie… În plus, tradiţia înseamnă şi ceva care conservă un anumit mod de a face ceva sau de a (se) reprezenta în numite momente, ceva care se conservă de preferat inalterat în timp. Prin urmare tradiţia folclorică a unui popor (să zicem) marchează anumite obiceiuri sau atitudini circumscrise unor evenimente care se transmit prin imitaţie de la o generaţie la alta. Ideea tradiţiei în materie de bere e cam aceeaşi. Mă îndoiesc însă că totul rămâne la fel. Timpurile s-au schimbat, modalităţile de fabricaţie s-au schimbat, lucru evident odată cu industrializarea producţiei de bere. Producătorii se legitimează în continuare dintr-o sau printr-o tradiţie care cred că devine un fel de praf în ochi. Prin urmare, dacă ne uităm mai atent la noi nu ştiu dacă se pune chiar aşa de mult problema tradiţiei. Noi ar trebui să avem tradiţie la vin şi ar trebui să fim campioni. La noi tradiţia e să dărâmi sau să laşi în paragină lucruri care te-ar putea reprezenta. Chiar mă mir cum de cu ocazia construcţiilor de la Basarb nu a fost pus la pământ şi turnul fabricii de la Griviţa. Poate pentru că scrie pe el Heineken? Da, la noi s-a produs bere de mult timp, căci la cumpăna dintre secole Caragiale servea bere destulă pe ale noastre maluri dâmboviţene… Tradiţia de care ne mândrim a mai trecut şi prin 50 de ani de comunism în care s-a produs totul pentru popor. Îmi aduc aminte că pe vremuri aveai ceva noroc să poţi cumpăra câteva sticle de bere, asta după o coadă sănătoasă şi un tur de nervi pe măsură. În plus de asta, industria de bere a vremii oferea ceva de genul bere cu durată scăzută de valabilitate. Altfel, micii şi lichidul spumos de hamei curgeau cu nesaţ cu ocazii speciale ca 23 August sau 1 Mai. Timpul a trecut şi au apărut şi la noi mastodonţii lager-ului european, care încetişor au cumpărat (în ideea unei salvări providenţiale) tot ce a cam mişcat în ce priveşte producţia de bere. Aceasta a crescut, concurenţa a fost şi (cred eu că) rămâne benefică însă calitatea şi diversitatea licorilor lasă de dorit. Şi asta masiv. Mă întreb dacă şi ei servesc aceste produse constant, şi dacă oare chiar n-ar avea ideea unei schimbări? Nu mă aştept să se producă stout sau IPA peste noapte, dar ceva mai variat şi care să aibă şi gust de bere ar cam fi cazul să se şi producă. Ce ziceţi, băieţi? În principiu, m-aş simţi mult mai bine dacă aş consuma o bere de producţie naţională care să poată rivaliza cu celelalte. Nu e oare timpul să avem şi noi o bere care să ne aducă celebritate, un fel de Pilsener Urquell al nostru, pe care cei ce vin pe la noi s-o savureze în timp ce vizitează ce-a mai rămas în picioare în ţara asta? Ce ne lipseşte? Nu ştiu: producţie există, tradiţie se pare că la fel, medaliile se îngrămădesc pe etichete, managementul este performant… N-ar trebui să ne uităm prea mult în grădina altora, şi la ei uneori lucrurile sunt umflate cu pompa, dar uneori şi nu total. Lor li se poate reproşa inclusiv preţul ridicat pentru o băutură atât de elementară ca berea. Nu cred că e esenţial scornirea de noi reţete de bere, ştiut fiind că marii producători conservă mărcile existente, dar îmbunătăţirea calităţii lor ar trebui să fie ceva de căpătâi. La noi nu prea se mai produce nici malţ, pe care unii băieţi îl importă. Uluitor pentru o ţară care ar trebui să producă suficiente cereale şi care are apă diversă (de diverse durităţi, inclusiv minerală) din care s-ar putea scoate chiar şi stout pe care CAMRA să-l eticheteze ca real ale. Dar trebuie şi să se vrea să se facă asta. Nu se produce nimic de sezon sau de bucurie! Anul trecut s-au împlinit 90 ani de la Marea Unire… eu n-am văzut vreo bere specială cu ocazia asta, ca să nu zic că am aderat într-un final la UE, fără ca industria neaoşă de bere să fericească poporul cu vreun produs special. Nu avem tradiţia asta… la noi asta pare şi contrar unei reguli de capitalism autohton după ureche: de ce să rişti producţia printr-o bere de sezon care poate să nu se vândă? Cu alte cuvinte ceva destul de apropiat butadei siciliene: de ce să ne asumăm riscuri? De vin nu se putea pune problema, pentru că dacă amesteci soiurile sari în afara standardelor Uniunii. Însă în materie de bere, UE n-a pus încă pumnul în gură nimănui. Danezii au lansat Carl’s Special numai în cinstea unei banale vizite a lui W. Churchill în regat şi o produc încă. Oare nu şi asta înseamnă tradiţie?

b) Independenţii. Producători independenţi nu prea avem, sau dacă sunt, stau ascunşi pe plan local. Când aţi mai gustat ceva produs la Trei Stejari din Sibiu dacă nu sunteţi de acolo sau din apropiere? Ar trebui să fac un poll pentru chestia asta! Fabrica asta încă există şi încă produce însă dacă nu eşti la Sibiu sau prin împrejurimi nu ai nici măcar şansa s-o alegi. Dar despre berea Zimbru cea de la Bacău, pe vremuri faimoasă şi acum doar locală? Nu spun că ar fi cele mai grozave, dar cred că ar trebui să aibă o şansă, la fel ca şi ceilalţi producători. Independenţa supremă rămâne homebrewing-ul. Se poate produce bere şi acasă însă principalul material se găseşte destul de greu: malţul (hint: lovitura se poate da la magazinele de produse naturiste!). Există soluţia ultimă de a prepara malţul acasă, prin germinarea şi uscarea boabelor de orz… însă să faci absolut totul acasă, dincolo de plăcerea şi satisfacţia personală obţinută, e ceva destul de medieval. Hameiul e şi el o relativă raritate. Se ştie că hameiul uscat şi păstrat prea mult îşi pierde în mare parte calităţile antiseptice absolut necesare preparării unei beri măcar de o calitate rezonabilă. Totuşi, homebrewing-ul capătă şi la noi destui adepţi ceea ce e bine…

c) Prea mult plastic şi aluminiu. Se produce, se produce, da! Mult şi la PET! Într-ul fel e rezonabil astfel încât mesenii să nu-şi spargă capetele. Avem un fel de fascinaţie a plasticului, după cum aceleaşi butelii le găseşti peste tot în diverse stări de distrugere, reziduuri sordide ale unei industrii de bere (şi nu numai) în continuă înflorire din punct de vedere cantitativ. Nu prea există nici o tentativă de co-interesare a celor ce folosesc ambalaje din astea să le şi strângă (aşa cum la festivaluri, la trei pahare de plastic returnate, primeşti una bere free… or, omul de azi adoră să fie alintat) şi să le depună undeva. Unii producători au surprins prin garanţiile pe care plasticul lor l-ar da calităţii conţinutului. Of, ce lipsă de respect! De aia nu prea găsiţi Gulden Draak la PET, pentru că belgienii n-au ajuns încă atât de departe în ce priveşte cercetările asupra mecanicii masei plastice… Cât de jos se poate ajunge? Până acolo încât o bere serioasă ca Gosser să fie pusă la vajnicul plastic.

d)  Dar la ei cum e? Probabil că au şi ei găurile lor, dar în mod sigur se face mult mai mult pentru om. Spre exemplu: Norvegia… Ce ştim despre această ţară este că în mod clar nu este republică şi că de acolo vine Dimmu Borgir, suficient pentru ce ne interesează. Prin amabilitatea lui Knut Albert am văzut şi care e o parte a ofertei doar pentru această toamnă. Adică doar pentru această toamnă norvegienii au pus la cale câteva sortimente (bere şi barleywine) şi sunt convins că nu se vor opri aici. Deci se poate cu puţin interes şi cu puţină bunăvoinţă.

Sănătate! Prost! À votre santé! Ha здраве! Na zdraví! Cheers! Slainte! Skål!